4Nu ştiu ce mă durea mai mult, că-i iarnă sau că nu am să te mai văd, 
Că nu-mi scrii nici o literă, de-o vreme, sau că afară iarăşi e prăpăd?
Nu ştiu ce mi-ai lăsat pe buze de nu puteam nimic să îţi mai spun,
Însă din câte-mi dăruise viaţa peste lume, tu mi-ai rămas tot ce-i mai bun!

Zăpezile-au trecut peste o plajă părăsită şi întrebările făr’ de răspuns
S-au aplecat să scrie pe nisip numele tău, dar ochii mei, din nou au plâns!
Un val mai îndrăzneţ m-a întrebat de-o vară, de tine s-a făcut că a uitat,
Mi-a dat argintul ce strălucea pe margini de abis şi-apoi în zare a plecat!

Prin gânduri îmi trec iar cocorii rătăciţi, ţipând, uitaţi la margine de cer,
Pe străzi nu mai aprindem felinare şi între noi acum păşeşte-un vis stingher!
Pianul sufletelor noastre e prea bolnav să ne mai cânte-n astă seară,
Bisericile ne-au vândut prea scump o rugăciune şi flacăra de peste ceară!

Şi dacă a-nceput să ningă, unde ne vom duce, de ce nu ştii nici tu nici eu?
La poarta amintirilor este un lacăt ruginit şi cheia a pierdut-o ieri, un curcubeu.
Cad stele prin ramuri împodobite cu uitare, printre colindele care-ncet sosesc,
Mai rătăcim zâmbind a gheaţă şi troienesc zăpezile peste cuvântul,,Te iubesc!”

[DANIEL LUCA]